3

Ora 7. Se mai încheiase o zi de birou. Nora încerca să coboare cât de repede putea aceleași scări de ardezie neagră de la intrarea în companie pe care de dimineață le urcase în același ritm alert. Aruncă o privire pierdută spre aglomerația aproape agasantă de-acum și încercă fără prea mult succes să găsească un taxi liber. Singurul pe care îl putu zări era mult prea departe de ea și pe deasupra i se păru că era și ocupat. Scoase telefonul și când începu să-l butoneze constată că sunetele enervante pe care le remarcase de dimineață erau tot acolo, parcă imprimându-i în cap fiecare tastă pe care o apăsa. Încercă să-și amintească un număr de taxi, dar fără succes. Ridică privirea enervată din ecran și încercă să găsească o persoană prin apropiere care să-i dezvăluie o informație așa de prețioasă pentru ea în momentul acela. Primul pe care-i picară ochii fu, desigur, portarul pe a cărui figură citi același implacabil zâmbet pe care parcă și-l uitase acolo pe față încă de dimineață. Încercă să nu-și transmită enervarea și în glas și întrebă cât de politicos mai putea la ora aia dacă nu cumva el știa un număr de telefon de la vreo firmă de taximetrie.
- Ba sigur că da! se grăbi omul în roșu și albastru să spună, enumerând totodată mai multe nume de astfel de firme.
- Nu contează de la care, ripostă Nora. Un număr, atâta vreau! Își simți iritarea în glas și își dădu seama că și interlocutorul ei o simțise. Dar acesta parcă ignorând total nemulțumirea femeii, continuă să zâmbească și îi spuse fără preget numărul. Nora formă repede și tot în grabă făcu o comandă, accentuând că are nevoie de-un taxi acum. În mai puțin de două minute mașina galbenă ajunse în dreptul companiei impunătoare iar Nora grăbi să coboare. Glasul tocurilor se auzi sacadat și în ritm alert. Apoi dintr-o data tăcu. Când era deja la jumătatea scărilor Nora se opri brusc și realiză ca a uitat ceva. Se întoarse, urcă înapoi 3 trepte și privindu-l pe cel care-i fusese interlocutor de nevoie în urmă cu câteva momente, spuse:
-Hei! Mulțumesc!
-Oricând, se auzi răspunsul, în care Nora simți și zâmbetul acela atât de caracteristic omului care o întâmpina în fiecare dimineață și care acum îi flutură ușor mâna în aer. Înainte să-și dea seama, Nora zâmbi și ea. Dură însă doar o fracțiune de secundă înainte să realizeze că întârzia și că taxi-ul o aștepta, așa că se întoarse și-și continuă coborârea. După ce urcă in taxi, spuse fără ezitare adresa, apoi instinctiv privi pe fereastră, încercând să regăsească figura cunoscută. Portarul își reluase binecunoscutul loc, dar la revederea figurii domnișoarei care acum flutură și ea ușor mâna de pe canapeaua taxi-ului, el făcu un pas în față și o mică plecăciune în semn de salut. În acest moment însă, parcă trezită dintr-un vis, Nora își reluă figura gravă și realiză ca tocmai se purtase prietenește cu o persoană pe care o vedea zilnic de cel puțin două ori pe zi si la al cărui salut nu răspunsese niciodată. La început din mare grabă, deoarece tot timpul întârzia la serviciu, apoi din obișnuință și în final pentru că nu se mai gândea prea mult la asta. Și totuși, după atâta ignoranță, portarul găsise în el aceeași bună-dispoziție și amabilitate, la care, gândindu-se acum, Nora nu se așteptase niciodată și care, se vede treaba, o dezarmaseră total, până într-acolo încât o făcuseră și pe ea să zâmbească și mai mult de-atât (!) să îi facă din mașină cu mâna! În timp ce taxi-ul se grăbea să ajungă repede la adresă, așa cum nu uitase să menționeze clienta, Nora se gândi că în fond zâmbetul despre care ea crezuse atâta timp că era fals sau cel putin formal, îi era de fapt foarte natural și firesc portarului. Nu încerca să fie binedispus, el era binedispus. Nicio frustrare pentru poziția destul de joasă pe care o ocupa, nicio urmă de sictir sau plictiseală și cu atât mai puțin vreun pic de enervare pentru că spunea de cel putin 50 de ori în fiecare zi „Bună dimineața!” și tot de-atâtea ori „Bună ziua!”, „La revedere!”, „Bună seara!” și tot asa. Nora nu știa dacă asta era o obligație a fișei lui de post, deși bănuia că da, știa doar că portarul făcea asta ca și cum nici nu ar fi existat plăcere mai mare în munca lui decât să salute nervoșii, obosiții, stresații, grăbiții sau fițosii companiei. Se gândi că dacă toată lumea făcea așa cum făcuse ea până atunci, adică nu-l băga în seamă, ar fi trebuit ca până acum ciudatul caracter de la capătul scărilor negre să fie cel puțin iritat dacă nu de-a dreptul morocănos. Însă înainte să apuce să mediteze prea adânc la natura și originile amabilității aproape intrinseci ale portarului, Nora fu readusă la realitatea crudă a Bucureștiului, al cărui sunet de referință e claxonul. Un cor strident și probabil cu mult peste limita de decibeli admisă se auzi ca la un semn, amintindu-i „netotului” care era cap de coloană că se făcuse verde. Deși ar fi trebuit să fie în asentimentul tuturor posesorilor de volan cu înjurătură monotonală, Norei îi veni ideea să se gândească tocmai la șoferul „atenționat”. Dacă era și el obosit? Sau începător? Chiar era cazul să sară așa cu gura pe el?! De parcă ceilalți ar fi fost cu ochii-n patru permanent! Însă după o clipă se miră ea însăși de gândul care tocmai îi săgetase mintea, scutură ușor din cap, ca și când ar fi vrut să-l alunge de-acolo, sau cel puțin să-i spună „Nu-mi aparții, Nora nu gândește așa! Nora se enervează, se agită. Nora nu poate să fie calmă, e bucureșteancă, da-o-ncolo de treabă!” Nu reuși pe deplin, dar continuă să-și aducă sieși argumente că era normal ca neatentul să fie claxonat, pentru că era târziu, toți își doreau să ajungă acasă, toți erau obosiți, supărați, enervați de șefi oligofreni sau reduși, stresați de angajati incompetenți, supărați pe neveste, amanți, copii corigenti și cel puțin rebeli, iritați pe Poliție, Primărie, Guvern, Președinte, marțieni sau pe oricine ar fi găsit vinovat de situația în care se găseau.
Înainte să concludă al cui fusese gândul de dinainte și al cui raționamentul de după, Nora ajunse. Taximetristul opri în fața unei cafenele din Romană, despre care se știa că este un loc de fițe, iar Nora închise repede ușa după ea, uitând să-și ia restul. Intră grăbită și fu cuprinsă de aroma de cafea, scorțișoară și tabac fin în timp ce încerca să găsească în lumina caldă și nu prea puternică o figură anume. Se încruntă puțin, prilej cu care-și aminti brusc de durerea injectată în ochi, care acum părea că se va prelungi până în creier și dincolo de el. În final, o mână se undui în aer și îi captă atenția. În prelungirea ei se afla figura căutată, așa că Nora își redresă poziția și porni spre masa cu pricina.