5

Alex își înfășură eșarfa multicoloră la gât, închise ușa dulapului, apoi ușa vestiarului și toate celelalte uși care urmară, setă alarma și ieși din clădire, adânci mâinile în buzunarele hainei și începu să lase în urma lui scările pe care Nora le coborâse cu ceva vreme mai înainte. Aducându-și aminte de agitația din privirea și mișcările domnișoarei manager, Alex zâmbi ușor amuzat, rememoră momentul și își spuse că totuși nu a durat chiar atât de mult înainte ca ea să-i răspundă la salut și mai mult, să-i zâmbească. Oamenii pot rămâne impasibili sau aparent neatinși de iritare, indiferență, dar niciodată nu pot rămâne împietriți la nesfârșit față de un zâmbet, gândi el. La metrou, o mulțime de oameni obosiți, sătuli de uzualul pe care îl trăiau și flămânzi după altceva așteptau șarpele lung de metal care să-i ducă acasă. Alex își dădu seama că urma să fie extrem de plin, așa că după un moment de gândire făcu cale întoarsă pe scări, privi apusul acela scămoșat cu care se răsfăța cerul în ziua aceea de început de octombrie și se hotărî să meargă pe jos. Nu se grăbea nicăieri, nu era frig și de mult nu mai avusese ceva vreme pe care să o petreacă doar cu el. Străzile cu aspect dezolant sau tragi-comic își umpluseră gropile și crăpăturile cu foile colorate ale castanilor, fagilor, mestecenilor sau plopilor, de parcă un pictor nebun și genial și-ar fi împrăștiat vopselurile pe-o pânză bituminată gri. Din loc în loc, pastelurile foșnitoare se crăpau ușor sub mocasinii negri pe care-i purta Alex iar zgomotul atât de inconfundabil pe care funzele frânte îl creau alinta liniștea de după-amiază a străduțelor înguste. În depărtare se auzea totuși agitația si nebunia bucureșteană, ca-ntr-un vis urât de care voiai să scapi. Traversă un parc, apoi lăsă în urmă o mulțime de străduțe din piatră cubică, trecu pe lângă o stație de autobuz aproape goală, apoi pe lângă un loc de joacă pentru copii, în care un puști năzdrăvan cânta și alerga în jurul unui tobogan găurit de pe care se cojise vopseaua, spre disperarea bunicii care îl tot îndemna pe prichindel să meargă acasă, sătulă probabil de atâta „concert” și dornică de-un loc mai cald. Alex chicoti și își puse în gând să fie de partea spiridușului care cu niciun chip nu voia să renunțe la distracție și la joacă, amintindu-și de zilele în care și el începea să plângă când venea noaptea, de supărare ca doamna Lună îl obligă să-și amâne treburile importante pe-a doua zi.
Când ajunse acasă, se făcuse deja noapte. Deschise ușa și fu întâmpinat în semi-întunericul din hol de-o coadă stufoasă însoțită de-un miorlăit necăjit și răsfățat. Nu era nimic special care să-l nemulțumească pe Schwarz, dar așa îi plăcea să se lamenteze de fiecare dată când auzea cheia rotindu-se în ușă, știind că de-acum stăpânul a venit acasă.
- Salut, mâță, răspunse Alex, zornăind cheile în mână, moment în care felina ridică o lăbuță, parcă încercând să ajungă la ele. Ce faci? Ce prostii ai făcut azi? Ce-ai rupt? Ce mi-ai mai redecorat? își începu Alex interogatoriul, în timp ce începuse să verifice singur ce era încă la locul lui și ce nu. Schwarz era, ironia sorții, un motan alb de 9 luni pe care Alex îl primise cadou de ziua lui și care încă își exersa ghearele si dinții pe mobila și lucrurile stăpânului său. În general toată mobila fusese „sculptată” de micul „artist” patruped iar perdelele si canapelele căpătaseră sau franjuri sau modele cu perforații de care ar fi fost „mândru” oricare designer de interioare care se respectă. Băiatul merse în bucătărie, aprinse lumina și constată că pufosul său companion fusese surprinzător de cuminte și că toate erau așa cum le lăsase el de dimineață. Constatarea uimită se repetă și în baie, dar în dormitor o veioză fusese înfrântă în bătălie de curajosul Schwarz, iar acum zăcea decapitată de abajurul său de pânză pe covor. Probabil că zgomotul pe care îl făcuse becul când se spărsese speriase pisica suficient de tare încât să rămână cuminte pe parcursul întregii zile. În timp ce căuta în debara un bec de înlocuit, se auzi interfonul. Alex apăsă butonul:
- Deschide poarta, turcii mă-nconjor, am căzut în baltă și mi-e frig de moooor! Alex râse și deblocă ușa de la intrare. În mai putin de 2 minute Alin ajunse sus și deschise vijelios ușa: „Mi-e foameeeee! Ce-ai făcut bun de mâncare, iubito?”
- Nimic. Acuma am intrat pe ușă.
- Poftim?! Ce vrei să spui cu „nimic”? „Nimic” adică nimic, nimic?
- „Nimic” adică nimic, nimic. Repetă Alex după Alin.
- Divorțez! începu să se plângă Alin. Păi, măi prietene așa ne-a fost vorba azi? Și eu care credeam că tu mă aștepți ca o gospodină veritabilă ce ești, cu șorțul pe tine și mâncarea aburindă pe aragaz.
- Frate, acuma am intrat pe ușă, n-am apucat decât să constat distrugerile și să încep să le remediez, spuse Alex si se uită mustrător la Schwarz.
- Bine... om fără suflet ce ești... Iar tu, mâță, flutură Alin degetele amenințător în aer, dacă te mai prind că atentezi la cearceafurile lu’ mama, te tund!
- Miau!
- Așa. Sper că ne-am înțeles, pufosule, că altfel va fi vai de blana ta!