miercuri, 5 noiembrie 2008

1

- Da. Da. Ok. Am înțeles. Bine, sigur, nici nu se pune problema. Tu doar încearcă să-l reții cât mai mult timp ac olo, până când ajung eu, ok? Bine, nu uit, promit. De care cafea să fie? Ok. Gata, ne vedem în 10 minute. <>: sunetul strident și colorat al butonului roșu de pe celular o făcu pe tânăra doamnă să tresară... Hmm... Nu era încă obișnuită cu meniul și nici cu opțiunile noului telefon, destul de chic și de pluripotent de altfel. „Ar trebui să modific un pic setările pe-aici” rosti în gând, în timp ce își coborî pentru o clipă ochii pe ecranul cu milioane de culori. Destul de mult însă ca oamenii de lângă ea să înceapă să o împingă mai ușor sau mai brutal spre stradă. Se făcuse verde. Gândurile cu tentă organizatorică din mintea tinerei erau întrerupte doar de sunetul tocurilor înalte ai pantofilor săi „classy”, amestecat cu mii de astfel de foșnituri, clinchete, și pocnituri produse de ținute mai mult sau mai puțin oficiale. Nu se putea despărți de ei cu niciun chip. Nu voia. Și nici dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum. Nu era model, dar imaginea era cea care vindea în primul rând pentru ea. Și pentru compania în care lucra. Viața ei era una obișnuit de stresantă și de agitată, caracteristică tuturor marilor metropole, unde oamenii uită în iureșul cotidian să se mai gandească și la altceva decât la ceea ce îi obligă piatra, astfaltul, marmura, aluminiul, sticla, neoanele, firmele luminoase, ledurile, farurile, claxoanele, fumul, noxele, damfurile, parfumurile, cafenelele, băncile, cluburile care devin din distracție obligatie și invers, magazinele luxoase, „boutique”-urile cu iz parizian, hainele „fashionable”, lanțurile „emo”, frizurile periculos de ascuțite, ochii deznădăjduit de creionați, hainele nesperat de negre, costumele fine, cămășile scumpe, pantofii din țări și ținuturi cu tradiție, ochelarii cu inițiale prețioase, telefoanele cu ecrane mici și prețuri mari, muzica de toate culorile, nuanțele, originile, interpretările și facturile, laptopurile cu dimensiuni invers proporționale decât costurile sau mașinile cu mai mulți cai putere decât hipodromul local. Clipi ușor și o usturime neașteptată i se înfipse în ochi: nu dormise de 72 de ore decât accidental, o dată sau de două ori și tot cam de pe atunci nu mai scosese nici lentilele de contact. Ochii, sătuli de „chiriașii” de plastic, își cereau drepturile, golindu-și rezervoarele sărate pe obrajii tinerei. „Sigur, ochi uzi și roșii e tot ce-mi lipsea în dimineața asta, pentru ca ea să devină perfectă!” își reproșă cu năduf și parcă de-a dreptul revoltată pe propriul trup. Până când ajunse la cafenea, telefonul mai sună de două ori, șervețelul primi cu sete mai multe rânduri de lacrimi, iar cele două mâini, insuficiente de altfel pentru mulțimea poverilor, primiră pe deasupra o pungă de hârtie în care rezidențiau pahare pline de conținut fierbinte. Asta era, urma proba de foc! Dacă ajungea și cu proiectele nescăpate, servieta și poseta într-o mână și în cealaltă mână cu cafeaua nevărsată, putea fi considerată campioana directorilor de departament – echilibriști.
Urcă în grabă scările de ardezie neagră ale instituției, răspunse impasibil și grăbit salutului zâmbitor al portarului cu o tăcere de fier și se împinse cu putere în ușa rotativă făcută parcă special pentru culturiști și atleți, fiind în același timp atentă la punga de hârtie în care începea să se răcească de-acum cafeaua. „Ce oameni, și ăștia! Cum s-au gândit ei să potrivească un ambalaj de hârtie cu o marfă lichidă!... I-a găsit reciclarea tocmai când vine vorba de paharele de cafea!” Ultimele cuvinte din gândul rostit printre murmure produseră o mică rumoare în biroul de la etajul 5. Ca un magnet, cuvântul cafea însoțit de apariția mult așteptată a domnișoarei împovărate întoarse toate privirile spre ușă.
- A venit cafeaua! spuse cineva, vizibil înveselit.
- And once again, the day is saved by the Coffeepuff Girl!(eng. – Și încă o dată, ziua a fost salvată de fetița Coffeepuff!) spuse cu năduf Nora, închizând ușa cu propriul corp și rezemându-se pe ea înfrântă ca un nefericit francez la Waterloo. Dacă nu îmi luați rapid toate sarsanalele din brațe, s-ar putea să mă dezintegrez. Nu că v-ar părea rău de mine, știu, da’ cafeaua?... Aia chiar e importantă! Biroul râse ușor și Crina se grăbi să ia servieta și poșeta care cântărea probabil cam tot atât cât cântărea și proprietara ei.
- Doamne, Nora, te muți?! Ce-ai pus, frate, în geanta asta atât de greu?
- Bombe! spuse Nora deschizând ochii mari ca să pară mai amenințătoare în fața prietenei ei, după care râseră amândouă.
- N-ar fi de mirare, zise pe un ton ușor arțăgos cineva din spatele biroului.
- Filip, singurul terorist cu acte în regulă din încăpere ești tu, așa că nicio grijă n-am! spuse Nora cu un zâmbet plin de satisfacție, în timp ce, eliberată de toate bagajele, își deschidea nasturii roșii ai trench-ului alb pe care îl purta. Nu știa de unde această aversiune a lui Filip pentru ea, dar acum nici nu mai încerca să și-o explice. Se obișnuise cu faptul ca Filip strâmbase din nas încă din prima clipă când o văzuse, înainte ca ea să apuce să facă sau să spună ceva. Știa că, dacă ar fi fost după el, ea n-ar mai fi lucrat de multă vreme în biroul de la etajul 5, fiind cel mult receptionistă, așa cum mai pățiseră și altele înaintea ei. Norocul Norei era acela că, exact înainte ca ea să apară în cadru, Filip comisese o neregulă destul de serioasă în cadrul firmei, ceea ce adusese dupa sine o evidentă și umilitoare retrogradare până la postul de asistent manager, despre care nimeni nu obișnuia să vorbească, dar pe care toți o simțeau în aer ca fiind o tensiune permanentă. Fostul mare director executiv era acum un simplu asistent, care trebuia să fie gata oricând să spună mai mult sau mai puțin „pe șleau”, „Gata, șefu’!”

Niciun comentariu: