2

Nu știa nimeni de ce Filip nu fusese direct concediat în urma gafei pe care o făcuse, dar ceea ce îi nedumerea cu adevărat pe toți era de ce nu demisionase din proprie inițiativă dupa ce fusese umilit la stadiul de ajutor ușor dispensabil. Toată lumea știa că era un economist foarte bun și că munca lui era în 99% din timp fără greșeală, așa că oricând ar fi dorit, ar fi fost liber să plece și să aplice pentru orice post înalt din orice mare companie din oraș sau chiar din regiune. Nimeni nu avea însă curajul să întrebe sau să discute astfel de subiecte cu el. Singura care încălcase regula nescrisă a biroului era Nora. Deși i se arătase degetul la gură la început când venea vorba de Filip, Nora se încăpățâna să-i testeze limitele morocănosului coleg (sau subaltern?!...), plusând în fiecare zi un pic mai mult. Destul de puțin încât să nu se remarce și destul de mult încât diferența să devină vizibilă cel putin la sfârșitul fiecărei luni. Filip nu se putea spune că răbda, dar nici că ataca virulent. Bătăliile dintre ei semănau de obicei cu un Blietzkrieg din care de cele mai multe ori învinsul ieșea Filip, inexplicabil, exact când tot biroul aștepta cu gura căscată o replică de grație. Era momentul în care se bloca, în care venele încetau să-i pulseze spasmodic, fața se dezroșea, mușchii feței și ai corpului se relaxau iar el se așeza pe scaun și continua să tasteze nervos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Deși ar fi trebuit să se simtă învingătoare, pentru Nora acestea erau momentele de cea mai înaltă insatisfacție. Nu putea să înțeleagă de ce Filip renunța la provocare exact atunci când alții s-ar fi încrâncenat la maximum. Indiferent cât de acidă ar fi fost replica ei, răspunsul lui era același. Deși presupunea că ar fi tras dupa sine urmări neplăcute sau cel putin necontrolate și necontrolabile, Nora își dorea aproape fierbinte ca Filip să se enerveze o dată până la capăt, să îl vadă explodând, înjurând, spărgând sau pur și simplu trântind ușa în urma lui. Obișnuia să râdă cu Crina pe tema asta spunând că nici în liceu nu-și dorise atât de tare primul sărut, cum își dorea acum să-l vadă pe Filip cu adevărat nervos. După episoadele astea de ciudat război, tot biroul se moleșea, ca și când extenuarea de a fi fost spectatori la conflictul pulsatil și sexist dintre cei doi depășea antrenamentul „muscular” psihic al colegilor de birou. Încet, încet nedumeririle tuturor care ieșeau la suprafață precum granulele de sulf coloidal în apă de fiecare dată când atmosfera se irita din nou, întrebările și acea așteptare de-a dreptul bolnavicioasă tradusă liber prin „Ia să vedem, mă, ce mai spune Filip acuma?!?” și „Mamă, ce i-a zis-o Nora!” reintrau în cochilia indiferenței și a non-importanței, și fiecare se întorcea la cifrele și la tabelele lui. Un fel de „Va urma” autoindus era singurul lucru care îi făcea pe toți să uite pe moment de „nebunii ăștia care nu ne lasă niciodată să ne plictisim”, alias Nora și Filip, nu fără insatisfacția că în fond o nouă aruncare de săgeți literate între cei doi în loc să le lămurească din nedumeriri, le va înmulți semnele de întrebare și le va duce curiozitatea pe culmi noi.