miercuri, 5 noiembrie 2008

5

Alex își înfășură eșarfa multicoloră la gât, închise ușa dulapului, apoi ușa vestiarului și toate celelalte uși care urmară, setă alarma și ieși din clădire, adânci mâinile în buzunarele hainei și începu să lase în urma lui scările pe care Nora le coborâse cu ceva vreme mai înainte. Aducându-și aminte de agitația din privirea și mișcările domnișoarei manager, Alex zâmbi ușor amuzat, rememoră momentul și își spuse că totuși nu a durat chiar atât de mult înainte ca ea să-i răspundă la salut și mai mult, să-i zâmbească. Oamenii pot rămâne impasibili sau aparent neatinși de iritare, indiferență, dar niciodată nu pot rămâne împietriți la nesfârșit față de un zâmbet, gândi el. La metrou, o mulțime de oameni obosiți, sătuli de uzualul pe care îl trăiau și flămânzi după altceva așteptau șarpele lung de metal care să-i ducă acasă. Alex își dădu seama că urma să fie extrem de plin, așa că după un moment de gândire făcu cale întoarsă pe scări, privi apusul acela scămoșat cu care se răsfăța cerul în ziua aceea de început de octombrie și se hotărî să meargă pe jos. Nu se grăbea nicăieri, nu era frig și de mult nu mai avusese ceva vreme pe care să o petreacă doar cu el. Străzile cu aspect dezolant sau tragi-comic își umpluseră gropile și crăpăturile cu foile colorate ale castanilor, fagilor, mestecenilor sau plopilor, de parcă un pictor nebun și genial și-ar fi împrăștiat vopselurile pe-o pânză bituminată gri. Din loc în loc, pastelurile foșnitoare se crăpau ușor sub mocasinii negri pe care-i purta Alex iar zgomotul atât de inconfundabil pe care funzele frânte îl creau alinta liniștea de după-amiază a străduțelor înguste. În depărtare se auzea totuși agitația si nebunia bucureșteană, ca-ntr-un vis urât de care voiai să scapi. Traversă un parc, apoi lăsă în urmă o mulțime de străduțe din piatră cubică, trecu pe lângă o stație de autobuz aproape goală, apoi pe lângă un loc de joacă pentru copii, în care un puști năzdrăvan cânta și alerga în jurul unui tobogan găurit de pe care se cojise vopseaua, spre disperarea bunicii care îl tot îndemna pe prichindel să meargă acasă, sătulă probabil de atâta „concert” și dornică de-un loc mai cald. Alex chicoti și își puse în gând să fie de partea spiridușului care cu niciun chip nu voia să renunțe la distracție și la joacă, amintindu-și de zilele în care și el începea să plângă când venea noaptea, de supărare ca doamna Lună îl obligă să-și amâne treburile importante pe-a doua zi.
Când ajunse acasă, se făcuse deja noapte. Deschise ușa și fu întâmpinat în semi-întunericul din hol de-o coadă stufoasă însoțită de-un miorlăit necăjit și răsfățat. Nu era nimic special care să-l nemulțumească pe Schwarz, dar așa îi plăcea să se lamenteze de fiecare dată când auzea cheia rotindu-se în ușă, știind că de-acum stăpânul a venit acasă.
- Salut, mâță, răspunse Alex, zornăind cheile în mână, moment în care felina ridică o lăbuță, parcă încercând să ajungă la ele. Ce faci? Ce prostii ai făcut azi? Ce-ai rupt? Ce mi-ai mai redecorat? își începu Alex interogatoriul, în timp ce începuse să verifice singur ce era încă la locul lui și ce nu. Schwarz era, ironia sorții, un motan alb de 9 luni pe care Alex îl primise cadou de ziua lui și care încă își exersa ghearele si dinții pe mobila și lucrurile stăpânului său. În general toată mobila fusese „sculptată” de micul „artist” patruped iar perdelele si canapelele căpătaseră sau franjuri sau modele cu perforații de care ar fi fost „mândru” oricare designer de interioare care se respectă. Băiatul merse în bucătărie, aprinse lumina și constată că pufosul său companion fusese surprinzător de cuminte și că toate erau așa cum le lăsase el de dimineață. Constatarea uimită se repetă și în baie, dar în dormitor o veioză fusese înfrântă în bătălie de curajosul Schwarz, iar acum zăcea decapitată de abajurul său de pânză pe covor. Probabil că zgomotul pe care îl făcuse becul când se spărsese speriase pisica suficient de tare încât să rămână cuminte pe parcursul întregii zile. În timp ce căuta în debara un bec de înlocuit, se auzi interfonul. Alex apăsă butonul:
- Deschide poarta, turcii mă-nconjor, am căzut în baltă și mi-e frig de moooor! Alex râse și deblocă ușa de la intrare. În mai putin de 2 minute Alin ajunse sus și deschise vijelios ușa: „Mi-e foameeeee! Ce-ai făcut bun de mâncare, iubito?”
- Nimic. Acuma am intrat pe ușă.
- Poftim?! Ce vrei să spui cu „nimic”? „Nimic” adică nimic, nimic?
- „Nimic” adică nimic, nimic. Repetă Alex după Alin.
- Divorțez! începu să se plângă Alin. Păi, măi prietene așa ne-a fost vorba azi? Și eu care credeam că tu mă aștepți ca o gospodină veritabilă ce ești, cu șorțul pe tine și mâncarea aburindă pe aragaz.
- Frate, acuma am intrat pe ușă, n-am apucat decât să constat distrugerile și să încep să le remediez, spuse Alex si se uită mustrător la Schwarz.
- Bine... om fără suflet ce ești... Iar tu, mâță, flutură Alin degetele amenințător în aer, dacă te mai prind că atentezi la cearceafurile lu’ mama, te tund!
- Miau!
- Așa. Sper că ne-am înțeles, pufosule, că altfel va fi vai de blana ta!

4

În timp ce se apropia își împreună mâinile, încercă un zâmbet care să semene cu o părere de rău și înainte ca bărbatul să apuce să spună ceva, ea își „vărsă” pledoaria de vinovată.
- Iartă-mă! M-au ținut ăștia la birou până peste program. Exploatatori nemernici! și un hohot ușor de râs cuprinse ultimele silabe rostite.
Bărbatul, dezarmat de zâmbetul Norei nu mai spuse decât:
- E ok. Nici eu nu am ajuns de prea multă vreme, așa că nu-ți face griji, nu te-am așteptat prea mult. Apoi se ridică, întinse mâna și continuă: Eu sunt Rareș, a.k.a colegul prietenului prietenei tale, a.k.a tipul ăla ciudat din poze de la Crina, a.k.a arhitectul. Și lăsă un zâmbet larg și o dantură albă să se întrevadă între buzele corect proporționate, de parcă ar fi fost desenate cu creioane pastel. Era rândul Norei să fie amuzată, în timp ce întindea mâna cvasi-cunoscutului din fața ei. Nu am știut ce să-ți comand, spuse el în timp ce o ajuta să se dezbrace de trench și să se așeze la masă. Scuze. Crina a uitat să-mi menționeze preferințele tale gastronomice și mi-a fost teamă să risc, continuă cu un zambet ștrengar și inocent.
- Nicio grijă. La ora asta cred că aș bea orice cu condiția să fie cald. Taximetristul s-a gândit că-mi trebuie să mă aerisesc așa că am parcurs jumătate de București cu geamul deschis la 5 grade Celsius și s-a scuzat spunându-mi că fumează și că nu îl poate închide, că îmi îmbâcsește hainele cu fum și se vede că-s duduie aranjată și că lucrez într-un loc cu oameni importanți. Ca să vezi câtamai gentlemanul! Izbucni un râs plăcut pe două voci, care continuă mai apoi cu o conversație plăcută și aproape informală.
Afară o mare de nori ca o plapumă veche de melană găurită lăsa câteva ace aurii și moi să pătrundă prin perforațiile făcute parcă intenționat. Ca și când de deasupra ar fi curs ușor o lumină lichidă, topită de-a lungul întregii zile, încercând să încălzească și să netezească fețele încruntate. Fără succes însă: toate privirile erau ațintite în asfaltul impersonal. Toata lumea se grăbea. Nimeni nu avea timp să vadă că apune iarăși soarele.

3

Ora 7. Se mai încheiase o zi de birou. Nora încerca să coboare cât de repede putea aceleași scări de ardezie neagră de la intrarea în companie pe care de dimineață le urcase în același ritm alert. Aruncă o privire pierdută spre aglomerația aproape agasantă de-acum și încercă fără prea mult succes să găsească un taxi liber. Singurul pe care îl putu zări era mult prea departe de ea și pe deasupra i se păru că era și ocupat. Scoase telefonul și când începu să-l butoneze constată că sunetele enervante pe care le remarcase de dimineață erau tot acolo, parcă imprimându-i în cap fiecare tastă pe care o apăsa. Încercă să-și amintească un număr de taxi, dar fără succes. Ridică privirea enervată din ecran și încercă să găsească o persoană prin apropiere care să-i dezvăluie o informație așa de prețioasă pentru ea în momentul acela. Primul pe care-i picară ochii fu, desigur, portarul pe a cărui figură citi același implacabil zâmbet pe care parcă și-l uitase acolo pe față încă de dimineață. Încercă să nu-și transmită enervarea și în glas și întrebă cât de politicos mai putea la ora aia dacă nu cumva el știa un număr de telefon de la vreo firmă de taximetrie.
- Ba sigur că da! se grăbi omul în roșu și albastru să spună, enumerând totodată mai multe nume de astfel de firme.
- Nu contează de la care, ripostă Nora. Un număr, atâta vreau! Își simți iritarea în glas și își dădu seama că și interlocutorul ei o simțise. Dar acesta parcă ignorând total nemulțumirea femeii, continuă să zâmbească și îi spuse fără preget numărul. Nora formă repede și tot în grabă făcu o comandă, accentuând că are nevoie de-un taxi acum. În mai puțin de două minute mașina galbenă ajunse în dreptul companiei impunătoare iar Nora grăbi să coboare. Glasul tocurilor se auzi sacadat și în ritm alert. Apoi dintr-o data tăcu. Când era deja la jumătatea scărilor Nora se opri brusc și realiză ca a uitat ceva. Se întoarse, urcă înapoi 3 trepte și privindu-l pe cel care-i fusese interlocutor de nevoie în urmă cu câteva momente, spuse:
-Hei! Mulțumesc!
-Oricând, se auzi răspunsul, în care Nora simți și zâmbetul acela atât de caracteristic omului care o întâmpina în fiecare dimineață și care acum îi flutură ușor mâna în aer. Înainte să-și dea seama, Nora zâmbi și ea. Dură însă doar o fracțiune de secundă înainte să realizeze că întârzia și că taxi-ul o aștepta, așa că se întoarse și-și continuă coborârea. După ce urcă in taxi, spuse fără ezitare adresa, apoi instinctiv privi pe fereastră, încercând să regăsească figura cunoscută. Portarul își reluase binecunoscutul loc, dar la revederea figurii domnișoarei care acum flutură și ea ușor mâna de pe canapeaua taxi-ului, el făcu un pas în față și o mică plecăciune în semn de salut. În acest moment însă, parcă trezită dintr-un vis, Nora își reluă figura gravă și realiză ca tocmai se purtase prietenește cu o persoană pe care o vedea zilnic de cel puțin două ori pe zi si la al cărui salut nu răspunsese niciodată. La început din mare grabă, deoarece tot timpul întârzia la serviciu, apoi din obișnuință și în final pentru că nu se mai gândea prea mult la asta. Și totuși, după atâta ignoranță, portarul găsise în el aceeași bună-dispoziție și amabilitate, la care, gândindu-se acum, Nora nu se așteptase niciodată și care, se vede treaba, o dezarmaseră total, până într-acolo încât o făcuseră și pe ea să zâmbească și mai mult de-atât (!) să îi facă din mașină cu mâna! În timp ce taxi-ul se grăbea să ajungă repede la adresă, așa cum nu uitase să menționeze clienta, Nora se gândi că în fond zâmbetul despre care ea crezuse atâta timp că era fals sau cel putin formal, îi era de fapt foarte natural și firesc portarului. Nu încerca să fie binedispus, el era binedispus. Nicio frustrare pentru poziția destul de joasă pe care o ocupa, nicio urmă de sictir sau plictiseală și cu atât mai puțin vreun pic de enervare pentru că spunea de cel putin 50 de ori în fiecare zi „Bună dimineața!” și tot de-atâtea ori „Bună ziua!”, „La revedere!”, „Bună seara!” și tot asa. Nora nu știa dacă asta era o obligație a fișei lui de post, deși bănuia că da, știa doar că portarul făcea asta ca și cum nici nu ar fi existat plăcere mai mare în munca lui decât să salute nervoșii, obosiții, stresații, grăbiții sau fițosii companiei. Se gândi că dacă toată lumea făcea așa cum făcuse ea până atunci, adică nu-l băga în seamă, ar fi trebuit ca până acum ciudatul caracter de la capătul scărilor negre să fie cel puțin iritat dacă nu de-a dreptul morocănos. Însă înainte să apuce să mediteze prea adânc la natura și originile amabilității aproape intrinseci ale portarului, Nora fu readusă la realitatea crudă a Bucureștiului, al cărui sunet de referință e claxonul. Un cor strident și probabil cu mult peste limita de decibeli admisă se auzi ca la un semn, amintindu-i „netotului” care era cap de coloană că se făcuse verde. Deși ar fi trebuit să fie în asentimentul tuturor posesorilor de volan cu înjurătură monotonală, Norei îi veni ideea să se gândească tocmai la șoferul „atenționat”. Dacă era și el obosit? Sau începător? Chiar era cazul să sară așa cu gura pe el?! De parcă ceilalți ar fi fost cu ochii-n patru permanent! Însă după o clipă se miră ea însăși de gândul care tocmai îi săgetase mintea, scutură ușor din cap, ca și când ar fi vrut să-l alunge de-acolo, sau cel puțin să-i spună „Nu-mi aparții, Nora nu gândește așa! Nora se enervează, se agită. Nora nu poate să fie calmă, e bucureșteancă, da-o-ncolo de treabă!” Nu reuși pe deplin, dar continuă să-și aducă sieși argumente că era normal ca neatentul să fie claxonat, pentru că era târziu, toți își doreau să ajungă acasă, toți erau obosiți, supărați, enervați de șefi oligofreni sau reduși, stresați de angajati incompetenți, supărați pe neveste, amanți, copii corigenti și cel puțin rebeli, iritați pe Poliție, Primărie, Guvern, Președinte, marțieni sau pe oricine ar fi găsit vinovat de situația în care se găseau.
Înainte să concludă al cui fusese gândul de dinainte și al cui raționamentul de după, Nora ajunse. Taximetristul opri în fața unei cafenele din Romană, despre care se știa că este un loc de fițe, iar Nora închise repede ușa după ea, uitând să-și ia restul. Intră grăbită și fu cuprinsă de aroma de cafea, scorțișoară și tabac fin în timp ce încerca să găsească în lumina caldă și nu prea puternică o figură anume. Se încruntă puțin, prilej cu care-și aminti brusc de durerea injectată în ochi, care acum părea că se va prelungi până în creier și dincolo de el. În final, o mână se undui în aer și îi captă atenția. În prelungirea ei se afla figura căutată, așa că Nora își redresă poziția și porni spre masa cu pricina.

2

Nu știa nimeni de ce Filip nu fusese direct concediat în urma gafei pe care o făcuse, dar ceea ce îi nedumerea cu adevărat pe toți era de ce nu demisionase din proprie inițiativă dupa ce fusese umilit la stadiul de ajutor ușor dispensabil. Toată lumea știa că era un economist foarte bun și că munca lui era în 99% din timp fără greșeală, așa că oricând ar fi dorit, ar fi fost liber să plece și să aplice pentru orice post înalt din orice mare companie din oraș sau chiar din regiune. Nimeni nu avea însă curajul să întrebe sau să discute astfel de subiecte cu el. Singura care încălcase regula nescrisă a biroului era Nora. Deși i se arătase degetul la gură la început când venea vorba de Filip, Nora se încăpățâna să-i testeze limitele morocănosului coleg (sau subaltern?!...), plusând în fiecare zi un pic mai mult. Destul de puțin încât să nu se remarce și destul de mult încât diferența să devină vizibilă cel putin la sfârșitul fiecărei luni. Filip nu se putea spune că răbda, dar nici că ataca virulent. Bătăliile dintre ei semănau de obicei cu un Blietzkrieg din care de cele mai multe ori învinsul ieșea Filip, inexplicabil, exact când tot biroul aștepta cu gura căscată o replică de grație. Era momentul în care se bloca, în care venele încetau să-i pulseze spasmodic, fața se dezroșea, mușchii feței și ai corpului se relaxau iar el se așeza pe scaun și continua să tasteze nervos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Deși ar fi trebuit să se simtă învingătoare, pentru Nora acestea erau momentele de cea mai înaltă insatisfacție. Nu putea să înțeleagă de ce Filip renunța la provocare exact atunci când alții s-ar fi încrâncenat la maximum. Indiferent cât de acidă ar fi fost replica ei, răspunsul lui era același. Deși presupunea că ar fi tras dupa sine urmări neplăcute sau cel putin necontrolate și necontrolabile, Nora își dorea aproape fierbinte ca Filip să se enerveze o dată până la capăt, să îl vadă explodând, înjurând, spărgând sau pur și simplu trântind ușa în urma lui. Obișnuia să râdă cu Crina pe tema asta spunând că nici în liceu nu-și dorise atât de tare primul sărut, cum își dorea acum să-l vadă pe Filip cu adevărat nervos. După episoadele astea de ciudat război, tot biroul se moleșea, ca și când extenuarea de a fi fost spectatori la conflictul pulsatil și sexist dintre cei doi depășea antrenamentul „muscular” psihic al colegilor de birou. Încet, încet nedumeririle tuturor care ieșeau la suprafață precum granulele de sulf coloidal în apă de fiecare dată când atmosfera se irita din nou, întrebările și acea așteptare de-a dreptul bolnavicioasă tradusă liber prin „Ia să vedem, mă, ce mai spune Filip acuma?!?” și „Mamă, ce i-a zis-o Nora!” reintrau în cochilia indiferenței și a non-importanței, și fiecare se întorcea la cifrele și la tabelele lui. Un fel de „Va urma” autoindus era singurul lucru care îi făcea pe toți să uite pe moment de „nebunii ăștia care nu ne lasă niciodată să ne plictisim”, alias Nora și Filip, nu fără insatisfacția că în fond o nouă aruncare de săgeți literate între cei doi în loc să le lămurească din nedumeriri, le va înmulți semnele de întrebare și le va duce curiozitatea pe culmi noi.

1

- Da. Da. Ok. Am înțeles. Bine, sigur, nici nu se pune problema. Tu doar încearcă să-l reții cât mai mult timp ac olo, până când ajung eu, ok? Bine, nu uit, promit. De care cafea să fie? Ok. Gata, ne vedem în 10 minute. <>: sunetul strident și colorat al butonului roșu de pe celular o făcu pe tânăra doamnă să tresară... Hmm... Nu era încă obișnuită cu meniul și nici cu opțiunile noului telefon, destul de chic și de pluripotent de altfel. „Ar trebui să modific un pic setările pe-aici” rosti în gând, în timp ce își coborî pentru o clipă ochii pe ecranul cu milioane de culori. Destul de mult însă ca oamenii de lângă ea să înceapă să o împingă mai ușor sau mai brutal spre stradă. Se făcuse verde. Gândurile cu tentă organizatorică din mintea tinerei erau întrerupte doar de sunetul tocurilor înalte ai pantofilor săi „classy”, amestecat cu mii de astfel de foșnituri, clinchete, și pocnituri produse de ținute mai mult sau mai puțin oficiale. Nu se putea despărți de ei cu niciun chip. Nu voia. Și nici dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum. Nu era model, dar imaginea era cea care vindea în primul rând pentru ea. Și pentru compania în care lucra. Viața ei era una obișnuit de stresantă și de agitată, caracteristică tuturor marilor metropole, unde oamenii uită în iureșul cotidian să se mai gandească și la altceva decât la ceea ce îi obligă piatra, astfaltul, marmura, aluminiul, sticla, neoanele, firmele luminoase, ledurile, farurile, claxoanele, fumul, noxele, damfurile, parfumurile, cafenelele, băncile, cluburile care devin din distracție obligatie și invers, magazinele luxoase, „boutique”-urile cu iz parizian, hainele „fashionable”, lanțurile „emo”, frizurile periculos de ascuțite, ochii deznădăjduit de creionați, hainele nesperat de negre, costumele fine, cămășile scumpe, pantofii din țări și ținuturi cu tradiție, ochelarii cu inițiale prețioase, telefoanele cu ecrane mici și prețuri mari, muzica de toate culorile, nuanțele, originile, interpretările și facturile, laptopurile cu dimensiuni invers proporționale decât costurile sau mașinile cu mai mulți cai putere decât hipodromul local. Clipi ușor și o usturime neașteptată i se înfipse în ochi: nu dormise de 72 de ore decât accidental, o dată sau de două ori și tot cam de pe atunci nu mai scosese nici lentilele de contact. Ochii, sătuli de „chiriașii” de plastic, își cereau drepturile, golindu-și rezervoarele sărate pe obrajii tinerei. „Sigur, ochi uzi și roșii e tot ce-mi lipsea în dimineața asta, pentru ca ea să devină perfectă!” își reproșă cu năduf și parcă de-a dreptul revoltată pe propriul trup. Până când ajunse la cafenea, telefonul mai sună de două ori, șervețelul primi cu sete mai multe rânduri de lacrimi, iar cele două mâini, insuficiente de altfel pentru mulțimea poverilor, primiră pe deasupra o pungă de hârtie în care rezidențiau pahare pline de conținut fierbinte. Asta era, urma proba de foc! Dacă ajungea și cu proiectele nescăpate, servieta și poseta într-o mână și în cealaltă mână cu cafeaua nevărsată, putea fi considerată campioana directorilor de departament – echilibriști.
Urcă în grabă scările de ardezie neagră ale instituției, răspunse impasibil și grăbit salutului zâmbitor al portarului cu o tăcere de fier și se împinse cu putere în ușa rotativă făcută parcă special pentru culturiști și atleți, fiind în același timp atentă la punga de hârtie în care începea să se răcească de-acum cafeaua. „Ce oameni, și ăștia! Cum s-au gândit ei să potrivească un ambalaj de hârtie cu o marfă lichidă!... I-a găsit reciclarea tocmai când vine vorba de paharele de cafea!” Ultimele cuvinte din gândul rostit printre murmure produseră o mică rumoare în biroul de la etajul 5. Ca un magnet, cuvântul cafea însoțit de apariția mult așteptată a domnișoarei împovărate întoarse toate privirile spre ușă.
- A venit cafeaua! spuse cineva, vizibil înveselit.
- And once again, the day is saved by the Coffeepuff Girl!(eng. – Și încă o dată, ziua a fost salvată de fetița Coffeepuff!) spuse cu năduf Nora, închizând ușa cu propriul corp și rezemându-se pe ea înfrântă ca un nefericit francez la Waterloo. Dacă nu îmi luați rapid toate sarsanalele din brațe, s-ar putea să mă dezintegrez. Nu că v-ar părea rău de mine, știu, da’ cafeaua?... Aia chiar e importantă! Biroul râse ușor și Crina se grăbi să ia servieta și poșeta care cântărea probabil cam tot atât cât cântărea și proprietara ei.
- Doamne, Nora, te muți?! Ce-ai pus, frate, în geanta asta atât de greu?
- Bombe! spuse Nora deschizând ochii mari ca să pară mai amenințătoare în fața prietenei ei, după care râseră amândouă.
- N-ar fi de mirare, zise pe un ton ușor arțăgos cineva din spatele biroului.
- Filip, singurul terorist cu acte în regulă din încăpere ești tu, așa că nicio grijă n-am! spuse Nora cu un zâmbet plin de satisfacție, în timp ce, eliberată de toate bagajele, își deschidea nasturii roșii ai trench-ului alb pe care îl purta. Nu știa de unde această aversiune a lui Filip pentru ea, dar acum nici nu mai încerca să și-o explice. Se obișnuise cu faptul ca Filip strâmbase din nas încă din prima clipă când o văzuse, înainte ca ea să apuce să facă sau să spună ceva. Știa că, dacă ar fi fost după el, ea n-ar mai fi lucrat de multă vreme în biroul de la etajul 5, fiind cel mult receptionistă, așa cum mai pățiseră și altele înaintea ei. Norocul Norei era acela că, exact înainte ca ea să apară în cadru, Filip comisese o neregulă destul de serioasă în cadrul firmei, ceea ce adusese dupa sine o evidentă și umilitoare retrogradare până la postul de asistent manager, despre care nimeni nu obișnuia să vorbească, dar pe care toți o simțeau în aer ca fiind o tensiune permanentă. Fostul mare director executiv era acum un simplu asistent, care trebuia să fie gata oricând să spună mai mult sau mai puțin „pe șleau”, „Gata, șefu’!”

marți, 4 noiembrie 2008

Declarație de ne-așteptări

Nu scriu. Ma joc. Nu creez. Inventez. Nu am idei. Am doar gânduri. Nu te rog să citești. Nu te invit să mă apreciezi. Doar ți-am spus că mă joc... :)